Urari

Proiectul asta a fost o provocare pentru mine, cred ca cea mai mare de pana acum, si ma bucur tare mult ca am reusit sa livram un produs de care clientul sa fie multumit. Nu pot sa spun ca a fost usor, caci am pornit de la zero, cu specificatii sumare si cu o echipa ce schiopata. Am fost stresata, foarte stresata si celor care nu inteleg de ce, le urez sa aiba si ei parte. Doar asa or sa inteleaga.

Echipa a fost ceva de genul: cei care pot nu prea au chef, iar cei care nu pot, incearca. Greu a mai fost pana am reusit sa pun proiectul pe o linie dreapta... De la fiecare am avut cate ceva de invatat, tinand cont ca, din cinci oameni, fiecare este altfel. Complet altfel. In proiectul asta am invatat sa ma exteriorizez pentru a putea continua munca. Daca alegeam sa tac si sa ma stresez in liniste, nu cred ca mi-ar fi fost bine. Asa ca am ales ceea ce ma ajuta pe mine, chiar daca ceilalti au ramas surprinsi. Important era sa fac proiectul sa mearga, ca daca e sa incerci sa fii pe placul fiecaruia, innebunesti.

In definitiv, important este ca faceau ce ziceam eu, chiar daca unii mai simteau nevoia sa comenteze. Norocul meu ca indicatiile erau bune, iar ei suficient de destepti incat sa realizeze asta, asa ca nu aveau de ales si le implementau. Era un fel de moartea caprioarei: mananc si plang. Mananc. Mi-e si groaza sa ma gandesc ce faceam daca se gasea pe acolo vreunu batut in cap care sa se si creada mare expert. Nu de alta, dar am avut o experienta de genul asta, si trebuie sa recunosc ca raman blocata in fata unor astfel de exemplare.

Sa revin la urari. Le urez cu drag, daca nu toate, macar cateva din urmatoarele:

...sa aiba o agenda mai mare decat a mea, si oameni care sa nu-si tina minte taskurile, si nici sa nu si le noteze. Sa repete toata ziua distribuirea sarcinilor, pana ajunge fiecare sa creada ca le face din proprie initiativa.

...sa aiba parte de oameni care sa citeasca specificatiile doar cu trimitere exacta la randul / paragraful corespunzator

...sa nu raspunda nimeni la intrebari, oricat de simple, venite de la colaboratori, ci sa-i astepte pe ei

...sa le fie oamenii reticenti la nou, si cand primesc vreun task ce-i scoate din zona de confort sa spuna " eu nu stiu d'astea "

... sa aiba cel putin un om in echipa care sa se simta deranjat de primirea taskurilor de la ei. De preferat, sa faca si parte din categoria comentatorilor. Si ei sa incerce sa nu le raneasca sentimentele.

...sa plece de la lucru si sa le stea mintea doar la gasirea solutiilor la problemele tuturor

...sa fie obligati sa stea in spatele vreunui om, ca sa fie siguri ca-si face treaba

...sa aiba si cate unu cu tentative de tras mata de coada, care sa nu anunte cand isi termina treaba, de frica sa nu mai primeasca altceva de facut

... si, daca se poate, eu sa fiu prin zona si sa ma distrez :)

Abia dupa ce te descurci cu toate astea poti sa imi comentezi mie ceva. Pana atunci n-ai decat sa ma accepti asa cum sunt, cu mentiunea ca lucrez asiduu la partea cu exteriorizarea. Cei cu care lucrez sunt toti niste oameni minunati, pe care ii accept cu bune si rele, dar stii cum e: radem, glumim, dar nu parasim incinta ;)

......
Sa nu uit de observatori, care uita ca, cu cat sunt mai multi oameni implicati intr-un proiect, cu atat e mai grea urmarirea si distribuirea sarcinilor. Dar pentru a sti asta trebuie sa fi trecut printr-o astfel de experienta, asa ca, daca incerc, le pot acorda circumstante atenuante. Unii oameni prefera sa rezolve singuri taskurile ( cand o permite si situatia ) decat sa le imparta cu echipa, altii fug de responsabilitati ca dracu de tamaie, dar la vazut paiu' din ochiul altora suntem toti experti.

Eu macar incerc, si chiar daca mai am multe de invatat, cel putin am intentii bune si ma implic. Experienta se acumuleaza in timp.

Orice calatorie incepe cu un pas.