Ma feresc sa arunc cu cuvinte si sa degenereze o neintelegere in cearta cu strigaturi. Nu pentru ca nu as putea, cred ca nu exista om care sa nu gaseasca resurse sa arunce in fata lucruri care ranesc. Pot, dar mi-e frica. Mi-e frica sa nu pot sterge apoi fiecare cuvant, fiecare sunet, fiecare durere si fiecare crestatura de pe inima celuilalt. Gandul ca or sa fie acolo nu-mi da pace.
Si mi-e la fel de frica de situatia in care nu pot sa sterg nici propriile-mi rani din suflet. Si cand in final reusesc sa gasesc un unguent miraculos care le vindeca, raman in memorie, si nu pot sa uit ca omul ala, chiar daca a spus ceva cand mintea i-a fost intunecata, a simtit si m-a ranit. Pentru ca ala a fost poate un moment de sinceritate, poate ala a fost adevaratul el, poate alea au fost adevaratele sentimente.
Fug de cuvinte aruncate, pentru ca ma gandesc ca si ceilalti cred la fel cand sunt raniti, si nu as vrea sa nu am ocazia sa spun ca imi pare rau.
Asa ca evit pe cat pot o situatie conflictuala acasa, pentru ca la inceput a fost cuvantul.
